Un rezultat ce nu trebuie calculat :D

"Profa", modelul nostru.

     Am atatea lucruri frumoase de spus despre ziua asta incat nici macar nu stiu cu care dintre ele sa incep. S-a intamplat sa petrec cateva ore deosebite alaturi de o femeie tare speciala pe care o admir enorm. Este vorba despre doamna profesoara Luiza, o persoana deosebita, o persoana calda, o persoana pe care nu ai cum sa nu o placi inca din prima clipa in care iti vorbeste.

    Daca as fi pusa in situatia de a scrie o lista cu motive pentru care o apreciez, probabil nu m-as putea opri niciodata din scris. 
    Noi, elevii dansei, prietenii dansei, o iubim pentru ca sta ore in sir in fata noastra si incearca sa ne motiveze sa continuam fuga spre ceea ce ne dorim, pentru ca este asistenta durerilor noastre, pentru ca ne ridica moralul oricand e nevoie cu milioane de vorbe frumoase, pentru ca ne coloreaza gandurile cand suntem tristi si se bucura cu noi de fiecare lucru marunt. 
    Azi, in momentul in care a spus "IT'S OVER" unei clase, i-am citit durerea din ochi. Ochii aia verzui, pe care sunt obisnuita sa-i vad stralucind, i-am vazut goi. Stiam ca ii pare rau ca a ajuns in momentul in care acele cuvinte sunt singurele care mai pot fi spuse. Probabil si-ar fi dorit sa nu fie cazul sa le spuna, insa nu te poti lupta cu morile de vant, iar dansa, stiind asta, a decis ca cel mai bine ar fi sa se detaseze.
    Intr-o alta ora ne-a invatat ca nu are rost sa traiesti in trecut, sa traiesti din memorii, daca ai aici prezentul. Poti spera la un viitor mai bun, iubeste ziua de azi, dar gandeste-te si la ziua de maine, pentru ca cea de ieri deja a trecut! Oare ce te supara acum va conta in 5 ani de zile? Intrebarea asta ne-o adreseaza "profa" des. Mereu ma pune pe ganduri. 
   Au fost si momente triste, insa si momentele triste au rolul lor. Cuvintele doamnei profesoare au avut astazi puterea de a-mi smulge cateva lacrimi. O vad atat de implicata, atat de puternica..o vad luptand ca sa ne fie noua bine.. Imi pare rau ca pana azi nu avusesem nici macar un moment in care sa ma fi gandit ca poate inauntrul dansei se zbat furtuni de ganduri si probleme.  Regret chiar si momentele in care am crezut ca e mult prea dragalasa cu unele persoane care nu merita, dar in final am realizat ca pentru dansa nu conteaza asta, si ne iubeste pe toti la fel si vrea tot ce e mai bun pentru fiecare in parte. M-am gandit un moment cum ar fi fost viata mea acum daca nu as fi intalnit-o, si am vazut totul negru. Recunosc, "profa de engleza", cum ii spun toti, si-a pus amprenta in viata mea cum numai dansa a stiut. Mi-a colorat multe zile si pentru asta tin sa-i multumesc. Stiu acum, din tot ce mi-a spus, ca un drum fara obstacole nu duce nicaieri, ca trebuie sa te chinui ca sa reusesti ceea ce iti propui si ca trebuie sa te iubesti pe tine mai intai, ca altii sa te poata iubi. 
    S-a dus un an repede, si mai sunt inca trei. Trei ani in care o voi vedea zilnic pe holurile liceului, si imi va spune cu zambetul ala larg pe fata, "Te pup, Angi", cum imi spune de obicei. Va trece pe langa mine cu parfumul ala pe care nu ai cum sa nu-l recunosti de la mare distanta si imi va spune ca ma iubeste. Va rade cu mine si ma va invata in continuare multe lucruri importante, va varsa lacrimi alaturi de mine, alaturi de noi toti, de "copiii" ei, cum ii place sa ne numeasca.  Iar dansa, mama noastra, curajoasa noastra, prietena si modelul nostru, va fii tot atat de iubita de catre noi, poate chiar din ce in ce mai mult pe zi ce trece. 










   

In loc de “A fost odata…”

Povestile incep cu “A fost odata…” Daca, insa, nu ar exista acel «odata », cum sa fie « a fost » ?

                « A fost » ieri… Ieri, 29 mai, trei eleve din clasa mea, a VIII-a B, au fost invitatele clasei a IV-a B. N-a fost prima data cand i-au vizitat pe cei mici. Mai in gluma, mai in serios, au inceput sa ii initieze pe copii in lumea teatrului. Rezultatul ? Entuziasm si amintiri. Stranse intr-o fotografie. Candva, ea va starni multe zambete. « Cum aratam… » « Cum aratai… » Dar, ce frumos sa dam sansa, in acest fel, unui « a fost odata »…

                Curand, va fi « maine ». 

26 mai 2013 - Intalnire 12D (de acum 10 ani) - 8B (azi)...

Cu/La 14 ani "inainte" sau " de acum inainte"...

Cristina si Arabela

Azi, 26 mai, am sarbatorit zece ani de cand a XII-a D isi luau ramas bun. Si am facut pozele de final de promotie ale clasei a VIII-a B. Intre acesti peste 50 de oameni de ale caror destine am avut sansa sa ma apropii, sunt aproximativ 14 ani. Deci, cei mici au aproximativ jumatate din varsta “seniorilor”.

            Frumusetea si emotia se citeau pe toate chipurile care ma priveau, zambitoare. Nu… n-am de gand sa scriu o descriere, nici o naratiune… Ci o sa pun un “snapshot” in cuvinte…

“In your eyes… Like a million butterflies…”

            Arabela plangea. Iar Cristina, domnisoara cu varsta cam la jumatate din varsta ei, m-a intrebat cine e. Si de ce plangea. Stii, Ara, i-am promis ca ii dau contactul tau de pe facebook. Btw, Ara va fi, foarte curand, mamica… Noi? I-am lasat pe cei mari sa-si aminteasca, grabiti sa construim si noi amintirile noastre…

            O amintire va fi si poza asta. 14 ani de inmultit cu 2. Varsta asta e o poveste… Si un prag. Fie sa-l trecem frumos!

            Ce duminica speciala…. Multumesc!

Prezentul continuu

Vara vine cu cirese coapte si scrisori in plicuri mari. Inceputul acestui anotimp este, pentru mine, prezentul continuu.

                Ne traim viata asteptand vinerea, vacanta de vara, sa crestem mari… Si uitam ca dragostea nu se explica, respectul nu se impune, iar frumusetea nu incape in cuvinte.

                Povestea asta are un titlu fara explicatii. Timpul asta nu are echivalent in realitate. De aceea e magic. Si il inghetam in esente mici. In cuvinte putine…

                Vineri, am primit o scrisoare. Se incheie asa :

                “This is what I had to say and this is the reason I chose to write a letter not to myself, but to my friend, to my teacher.”

                Trebuie sa fi construit un tavan in trecut ca sa simt ca ma pot inalta pe el ca pe o podea. Expeditorul meu a implinit azi, 18 ani. La multi ani !

                De ziua lui, cam 50 de prieteni dragi au inchis, in doua plicuri un an. In doua plicuri mari, pe care le voi pastra cu drag, cu permisiunea lor.

                Vremea cireselor trece, in fiecare vara… Amintirea lor vine din viitor. Vom astepta anii sa treaca pentru a ne reciti gandurile. Azi, am scris si eu. Si am predat, traind, prezentul continuu. Mi-am promis sa-i desenez umbra, de data asta…  Va veti aminti, oare ? 

Voi pentru ce va duceti la scoala :)) ?

Bun. Sa speram ca am inteles cum sa postez. Daca acest mesaj va aparea pe blog, atunci recomand sa va uitati DOAR la trailerele filmelor, deoarece doamna profa a spus ca le vom vedea integral cu dumneaei.   QT

Dupa cam 13 ani ....

In seara asta, nu ascund niciun chip. N-as avea cum. Pentru majoritatea dintre voi, cei din poze, se fac 10 ani de cand ati terminat liceul, anul asta. Si parca a trecut... atat de putin... Nu v-ati schimbat deloc. Doar ca ati intrat in viata. Si va admir si va respect si imi pare tare bine ca v-am cunoscut!

9D-12D - 6D, 10D, 11A, 12A - Piesa de Craciun - decembrie 2000

9D-12D  - Parc Cismigiu - 21 octombrie 2001 

9D-12D - 10D - Valentine's Day - februarie 2001

Eu sunt...

Buna ! :)
Ma numesc Theo si sunt eleva in clasa a 9-a E .
Ca eleva in acest liceu cred ca este una dintre cele mai frumoase experiente ale mele de pana acum. Si este doar inceputul...am doar 15 ani :).
Cand stau si ma gandesc ca acum cateva luni asteptam rezultatele la examene, apoi o neliniste si o curiozitate ma cuprinsesera: oare cum e viata de licean? cum ma voi intelege cu noii colegi? oare va fi bine?
Si a sosit si ziua de 19 septembrie 2012...prima data cand am intrat in curtea liceului si am vazut atata lume noua, necunoscuta mie pana atunci...ma cam pierdusem... apoi, am vazut un grupulet: erau noii mei colegi. Prima impresie, sincer, nu-mi aduc aminte care a fost, dar dupa cateva zile petrecute cu ei, mi-am dat seama cat de speciali sunt.
Acum, pot spune ca ei au devenit ca o familie pentru mine. Sunt atat de diferiti fata de colegii mei din generala. Cu aceia nu am atat de multe povesti de spus pt ca nu eram asa de apropiati; cu "noua mea familie"  deja am amintiri super frumoase. Presimt ca urmatorii ani petrecuti in liceu, cu ei, chiar vor conta pentru mine si vor ramane in amintirea mea multa vreme...si asta pentru ca II ADOR pe toti.
Am ales sa va spun aceasta mica poveste de la inceputul "vietii" mele de "boboc" pentru ca acum, la liceu, am simtit pentru prima data cum e sa poti vorbi orice cu colegii, cum e sa ai o clasa unita. <3

Zambetul oglinda

                Poate ca nu va vine sa credeti, dar am avut si eu, odinioara, 21 de primaveri. In buletin. In cap... puteti presupune ce doriti, dar varsta biologica nu avea nimic in comun cu cea mentala. Iar asta se va vedea foarte curand.

                Asa arata introducerea profilului meu. Eu sunt profa de engleza. Sau diriga. Nu stiu cum va amintiti voi de mine, dar ma bucur tare ca eu imi amintesc multe despre foarte multi dintre voi. Stiu ca memoria e selectiva, dar mai stiu ca e si inteligenta. Asa ca retine ceea ce ii face bine. Voi veti fi mereu oaza mea de liniste.

                Unii dintre voi trebuie sa-si aminteasca despre mine zambind. Adeseori se spune a sunt multe in spatele zambetului. Dupa parerea mea, cea mai buna definitie a zambetului e aceea de „oglinda”. Ati incercat sa vedeti cum se schimba un om incrancenat doar cand ii zambiti?

                Ma intorc la introducere, dupa aceasta paranteza, si va voi darui un profil-poveste, care sper ca va va face sa zambiti...

                Deci – eu, la 21 de primaveri... Incepusem sa predau, cred si, in capul meu, imi dadusem proba de majorat, si dupa standardele americane. In cap, o fi fost relativ ok, dar ideea care mi-a venit spre a-mi petrece vara a fost ... ajutati-ma, va rog, dupa ce veti citi, sa completez spatiul asta liber.

                Ideea? Sa invat sa sofez. „Nimic mai firesc si mai simplu!” vor spune toti elevii mei de peste  18 ani sau chiar mai tineri care, rand pe rand, imi arata, mandri, carnetul de sofer. Pe care eu...

                Era vara.  Am cunoscut o persoana minunata. Instructorul meu de soferie. De un calm si un profesionalism impecabile. Acum, sper ca e bine, sanatos si ca a uitat trauma pe care i-am cauzat-o, fara voia mea, urcand la volanul Daciei dumnealui care se afla in conditii optime de functionare.

                Volanul. Nu ma vedeam in spatele lui. De atata concentrare si pentru ca aveam o retinere sa privesc dincolo de parbriz. Mai mare retinere insa, banuiesc ca resimteau bietii muncitori care instalau tevi in Parcul Tineretului, pe care l-a ales domnul instructor pentru practica. Se adaposteau, invariabil in santuri cand ma ghiceau in spatele volanului...

                Oameni rai. De fapt, stiam chiar multe si invatam relativ repede. Parcam cu spatele relativ perfect daca nu era nimeni pe o raza de cam 2 kilometri in jur, retinusem in mod uluitor de rapid utilitatea celor doua pedale (acum vreo trei anisori am aflat ca unele masini au chiar trei pedale...) etc.

                Singura problema era ca nu puteam sa tin drumul drept. Deloc. Si loveam foarte tare in bordura. Domnul instructor, a carui decenta este remarcabila, rezista cu greu sa nu-si aminteasca de binecuvantari si urari strabune adresate cu intonatia potrivita si cu toata obida unui om greu incercat de viata.

                Macar nu se plictisea. Hai sa nu va spun ca nu deosebeam stanga de dreapta, mai niciodata. Franam in curba. Des. Si schimbam vitezele. Ma scuzati daca zic o tampenie, dar cred ca treceam din 1 in 5 in secunde. Se poate, macar? Motorul credea ca nu. Si se ineca. Saracul...

                Dar eu franam, sau schimbam viteza mereu cu justificare. Cea mai probabila era ca doream sa aflu raspunsuri la anumite intrebari. Domnul instructor imi raspundea, adeseori cu vocea tremuranda, dupa care ma intreba, calm si simplu: „De ce?” Partea buna e ca ii raspundeam mereu.

                La un moment dat, insa... nu mi-a mai raspuns. Nu, nu coborase, ci m-a rugat sa incercam sa vedem daca merge mai bine cu teoria. Ce l-o fi motivat sa faca asta? Iata... „Domnule instructor, as vrea sa va intreb,” am inceput eu, timid, dar apasat, „cand fac eu la dreapta, care dintre roti vireaza prima la dreapta?”

                Da. Am trecut la teorie. Eram perfecta si aici. Am luat testul psihologic si invatam. Stiam foarte multe. Totul, pana la prioritate. Si atunci m-am gandit sa aplic strategia raspunsului unic. Astfel, cu un glas usor revoltat, ca sa fie credibil, imaginati-va ca replic la situatia/ intrebare: „Esti intr-o intersectie. Din toate partile, vin spre tine: tramvaie, mame cu copii in brate, veterani de razboi, masini si, in plus, de undeva de sus – stanga sau dreapta – cad bolovani. Ce faci?”, in urmatorul fel: „Pun mainile hotarat pe volan si astept linistita pana trec toti, toti... Si, cand e liniste completa, trec si eu. Bine??”

                N-a prea fost bine. Mi-am dat seama din privirea dumnealui care, din blanda, se transformase in „feroce”... Atunci am simtit momentul potrivit sa-i adresez a doua intrebare, peste care... n-a mai putut sa treaca... Spuneti si voi daca a avut dreptate!

                E simplu – in cartea de soferie, am gasit si poze. M-am bucurat ca un copil. De fapt, erau indicatoare... Si a trebuit sa le-nvat... Am incercat, pana cand am gasit unul care m-a blocat. Si l-am intrebat pe domnul instructor, ca doar nu era sa intreb pe oricine... „Domnule instructor, am gasit”, zic, „in carte, un semn ciudat. Se explica: <<Atentie, trec caprioare!>> Am doua nelamuriri scurte.” Si le-am zis repede, pentru ca simteam ca ii creste tensiunea. „1. De unde stiu caprioarele sa treaca pe la semn? Si 2. Daca eu incetinesc, chiar opresc la trecere si apoi, din instinct, trec din viteza 1 in 5 si accidentez usor o neatenta... sunt pasibila de sanctiune?”

                Pfff... reactia mai aveti rabdare s-o aflati? Ochii iesiti din orbite si un ranjet ciudat. „Intrati maine dimineata in trafic?”

                L Locuiesc la 5 minute de scoala... Mare noroc...

                Cu drag va mai povestesc si altadata despre mine... 

Decoratiunile spun totul! :)

Pe atunci eram clasa a IX-a A :D... Acum sunt clasa a XI-a A, iar cand ma uit la aceasta poza imi dau seama ca acesti colegi de clasa, care la inceput erau niste necunoscuti (unii dintre ei) si nu credeam ca o sa ne intelegem atat de bine si ca o sa am cu ei cele mai frumoase amintiri, precum si doamna profesoara Luiza Gervescu, care ne-a apropiat foarte mult unii de altii, au devenit pentu mine o a doua familie. Am trecut impreuna prin clipe frumoase, dar si clipe mai putin frumoase, pentru ca asta este viata; nu este mereu asa cum ne dorim noi sa fie, dar cand avem in jurul nostru astfel de persoane nu exista nimic in lume care sa ne doboare. ♥

Asa-s prietenii! ♥

36 de ani

36 de ani :) ...cu 8A :D

POVESTI...

Adevarat ca ,,Nimic nu e intamplator''...

Valentine's Day 1999 4D – prima clasa carora urma sa le devin diriginta… Prima mea poveste va fi cu si despre voi.....
la o privire mai atenta am realizat ca unul dintre baietii din acea poza e fratele meu Valentino ,care nu a mai apucat sa va aibe diriginta (pacat) (poate am noroc eu :) caci si eu sunt a IV si doresc un diriginte...:)))deoarece a plecat la lic de arte plastice N.Tonitza si deci ; doi frati- doua generatii care au avut norocul sa va cunoasca..:)
P.S  (F.Rodolpho Valentino baiatul cu bluza neagra chiar langa dv:) )                        
                                                                                           IRINA.L

Eu sunt… Tu cine esti ?

 In primul rand..... Buna ziua.Cred ca trebuie sa ma prezint:sunt Irina, eleva in clasa a IV a A, in acelasi liceu cu voi:)Am multe sa va spun ,dar ...sunt un pic timida:) (aiurea).Am si eu blog http://sublupairinei.blogspot.ro/ si am intampinat cu bucurie ideea doamnei.E placut sa comunicam ,sa ne cunoastem...mai ales ca voi sunteti mai mari si am atatea de invatat de la voi..Daca va face placere sa primiti un boboc printre voi, cu drag am sa va prezint cateva poze cu mine si clasa mea . 

IRINA.L

Poveste cu un 4A...

Hai sa presupunem ca am eu o imaginatie debordanta. Sau ca povestea asta n-are absolut nimic de-a face cu niciunul dintre copilasii din pozele postate azi...

                Ba nu. Poate ca am eu imaginatie, dar nu chiar atat... Iar protagonistii sunt copiii frumosi din pozele postate, care m-au facut sa ma bucur de atatea ori ca i-am cunoscut si i-am vazut crescand. Cu toate ca, atunci...

                Era... intr-o luni, cred. Cam 9 si jumatate a.m. Ora de engleza. Pustii de la 4A erau atat de disciplinati, incat strangeau tot, organizau tot, aveau sarcini precise... O data, mi s-a intamplat sa imi ia o fetita marker-ul in timp ce scriam pe tabla. Timid, am apucat sa intreb: „De ce?” Mi-a raspuns, pe un ton usor iritat: „Sunt de serviciu.” Corect, m-am gandit. Dar, totusi, in naivitatea mea de adult, am indraznit s-o-ntreb. „Si...?” „Pai...” mi-a replicat, si mai mirata ca nu stiu, „plecam la circ.” „Acu’?” am apucat eu sa baigui, incurcata. „Nuuu... la 4.” „Pai e 9 jumate!” am replicat eu, crezand ca am inchis jocul, ca la Fazan. Aiurea... Am primit lovitura de gratie: „Pai ca sa fie curat.” Ce sa mai zici...

                E clasa unde am trait ora cu riscul cel mai intens de periculozitate din toata insiruirea mea de ani la catedra... Unii stiti povestea si radeti deja, sau, macar zambiti... Altii... sa vedem ce reactii veti avea...

                Deci, am auzit brusc: „Mi-e cald.” Era vocea unui pusti care si-acum mi-e drag de nu mai pot, desi, de mult, nu mai stiu nimic despre el. Oricum, ideea e ca, in secunda urmatoare, mi-am ridicat privirea din cartea pe care o studiam cu totii intens... Prea tarziu. Grupuri compacte de pusti – fiecare cu indatorirea lui precisa (unul tinea scaunul, celalalt tinea copilul care se catara pe scaun, altul se urca, altul spunea in ce fel sa fie deschis geamul – rabatat sau nu, astea...) – grupuri compacte, zic, se indreptau deja spre cele 3 ferestre ale clasei. Inutil sa intervin. Am asteptat, cuminte, sa revina la loc, moment in care... inevitabilul s-a produs.

                La asezarea sa in pozitia specifica unui invatacel disciplinat cum il stim, din adancul unuia dintre pusti, a pornit un strigat sincer. Am asteptat sa vad daca nu e un cod, ceva... Nu era. Au urmat lacrimi. Atunci, am citit mirarea pe chipurile colegilor. Si am indraznit sa intreb ce-i. Moment in care, pustiul s-a ridicat. Din pantalonasul lui de uniforma proaspat calcata, crestea, in mod nefiresc, un creion mecanic. Pe care colegul, jucaus din fire, il asezase cu varful in sus pe scaunul colegului. Colegul avusese misiune cu un geam. Si se asezase apasat si victorios. Ups.

                Impresionata, speriata, i-am rugat pe copii sa astepte cumintei in clasa. Timp in care eu am dus ranitul meu frumos, care plangea amar, la cabinet. Unde i s-a aplicat dezinfectant – sursa de durere, deci si de noi lacrimi – etc. In fine, am revenit cu victima mea draga. Copiii, toti extrem de cuminti, isi vedeau de exercitii. Am avut un singur comentariu catre colegul jucaus: „Dragul meu, acum lucrurile s-au rezolvat. Dar uite cate durere i-ai provocat prietenului tau. Asa ca eu te rog, ca batrana cu experienta ce ma aflu, sa nu mai faci glume din astea. Niciodata. Pentru ca iti ies tare prost.”

                Mare greseala. Aproape in aceeasi secunda cu ultima mea silaba, colegul a inceput sa hohoteasca de plans. Atat de tare, incat, la un moment dat, ma intrebam care dintre cei doi plange mai intens. In sfarsit, jucausul nu avea servetele. Clasa l-a pedepsit si nu i-a imprumutat, mie mi se terminasera, iar fata lui era o cascada. Asa ca l-am rugat sa mearga la baie sa se stearga la ochisori si sa-si invete lectia.

                A doua mare greseala. S-a intors, cu capsorul si mai ud. Aparent, rezolvarea i se paruse ca e sa isi puna obrajorii sub jetul de apa de la chiuveta. Am gasit ceva cu care sa-i sterg perisorul – era februarie, cred si... surpriza... am descoperit un discret firicel de sange spre tampla. Cu creierii ferfenita, am mai reusit sa-ntreb: „De ce...?” „Aaa...” mi-a raspuns el, printre sughituri, „n-am vazut geamul deschis din cauza apei care imi siroia pe fata cand am iesit de la baie...”

                Ok... „Copii, va rog sa ma asteptati  in clasa putin, va rog, cuminti. Merg pana la cabinetul medical cu colegul vostru.” N-am avut nicio indoiala ca ma vor astepta cuminti. Si asa a fost. Problema mea a aparut la cabinet, insa, unde, pe foarte buna dreptate, domnul doctor m-a intrebat ce, Doamne iarta-ma, predau, daca se intampla asemenea lucruri in timpul orei... Sincer... nu mai stiu ce i-am raspuns...

                Epilog? Da. Copiii m-au asteptat cuminti. Dupa terminarea orei, insa, dupa ce au plecat acasa, am cautat, in catalog, numerele de telefon ale parintilor copilasilor accidentati. Sa-mi cer, intr-un fel, scuze. Atunci am aflat ca... jucausul isi cam accidenta capsorul zilnic... In ziua aceea speram cu totii ca si-a facut norma la scoala si, la joaca, s-a crutat, pe sine insusi...

                Copiii acestia din poze, eroii acestei povesti, au vazut, poate, lucrurile, cu totul altfel. Si acum o sa vorbesc direct cu voi. Va rog sa comentati aceasta intamplare si altele de care va mai amintiti, scrieti-le pe blog ca sa le pastram aici asa, ca pe mesaje in sticla... Anul asta, voi sunteti intr-a douasprezecea si... va luati, in cateva saptamani, adio de la bancile scolii. N-o sa va uit niciodata si va urez din suflet mult succes in tot ce faceti! Si... va propun sa tinem/ sa tineti legatura, chiar si aici...

Cu drag,

Profa

Inainte de blog

In 2004, eu nu stiam ca exista bloguri. Dar... 4A-ul si 11B-ul tot s-au cunoscut. De Craciun 2004 si de Valentine’s Day 2005, au fost impreuna. Azi, copiii de la 4A mai au cateva saptamani si termina liceul. Cei de la 11B... au familiile lor... Aici, am ascuns chipul unei tinere.. . Comentariul de pe poza ei de profil este „om frumos”. Absolventa de ASE... Stiti cine e? 

Iar aici, nu se vede chipul unei pustoaice geniale, care va fi o studenta de nota 20, undeva, pe alte meleaguri, foarte curand... Cine e?

Liceu

School

Corect , nu :)) ?

ATENTIE !

Am si eu o rugaminte...cei care vor sa se implice in acest blog si sa posteze diverse articole sa imi lase adresa de email aici, sau pe mail-ul cipy_alexandru@yahoo.com ,  pentru a-l adauga ca autor al blogului .

Fun

Zambetul nu are nevoie de niciun indicator, de nicio explicatie. Stiti bine ca, uneori, avem nevoie de motive pentru a il afisa. Dar se vede cand ne straduim sa zambim. Cel mai bine e sa ne purtam zambetul in suflet. Atunci, ni se va citi si pe chip. 

Maurice's Emporium

Il invit pe Maurice sa ia cuvantul… :D

Evenimente

Sa fie... de orice fel - zile de nastere, motive de fericire sau de lacrima in coltul ochiului... Dar si motive de iesit din spatiul virtual. Vreau sa folosesc acest blog ca pe un pretext sa va scot din casa, sau sa va ridic ochii din ecranul mobilului, al laptop-ului sau al calculatorului. Nu e ca si cum as sti "what you'll do next summer". dar ar fi o idee sa va faceti voi planuri...

Spune-mi o poveste

.. pentru ca oamenii minunati care mi-au fost si imi sunt elevi nu vorbesc sau scriu doar in "k", "brb", "lol", "dnd" sau mai stiu eu... Abia astept sa "va citesc", daca-mi veti da ocazia...

Fotografii

... poze ale mele si ale voastre, cu clase sau grupuri, cu zambete, cu "Wow, cum arata X..." - din astea... :P 

Primele trei poze sunt in slideshow. Ele vin dintr-un trecut care mie mi-e tare drag. Voua ?

Vor urma multe altele, dar voi ignora cronologia si voi posta poze dina ni foarte diferiti. Abia va astept comentariile… J

Eu sunt… Tu cine esti ?

As vrea ca blogul asta sa nu fie o comunitate de "bisericute" pe clase, chiar vreau sa va cunoasteti intre voi... Credeti-ma pe cuvant - merita!