Zambetul oglinda

                Poate ca nu va vine sa credeti, dar am avut si eu, odinioara, 21 de primaveri. In buletin. In cap... puteti presupune ce doriti, dar varsta biologica nu avea nimic in comun cu cea mentala. Iar asta se va vedea foarte curand.

                Asa arata introducerea profilului meu. Eu sunt profa de engleza. Sau diriga. Nu stiu cum va amintiti voi de mine, dar ma bucur tare ca eu imi amintesc multe despre foarte multi dintre voi. Stiu ca memoria e selectiva, dar mai stiu ca e si inteligenta. Asa ca retine ceea ce ii face bine. Voi veti fi mereu oaza mea de liniste.

                Unii dintre voi trebuie sa-si aminteasca despre mine zambind. Adeseori se spune a sunt multe in spatele zambetului. Dupa parerea mea, cea mai buna definitie a zambetului e aceea de „oglinda”. Ati incercat sa vedeti cum se schimba un om incrancenat doar cand ii zambiti?

                Ma intorc la introducere, dupa aceasta paranteza, si va voi darui un profil-poveste, care sper ca va va face sa zambiti...

                Deci – eu, la 21 de primaveri... Incepusem sa predau, cred si, in capul meu, imi dadusem proba de majorat, si dupa standardele americane. In cap, o fi fost relativ ok, dar ideea care mi-a venit spre a-mi petrece vara a fost ... ajutati-ma, va rog, dupa ce veti citi, sa completez spatiul asta liber.

                Ideea? Sa invat sa sofez. „Nimic mai firesc si mai simplu!” vor spune toti elevii mei de peste  18 ani sau chiar mai tineri care, rand pe rand, imi arata, mandri, carnetul de sofer. Pe care eu...

                Era vara.  Am cunoscut o persoana minunata. Instructorul meu de soferie. De un calm si un profesionalism impecabile. Acum, sper ca e bine, sanatos si ca a uitat trauma pe care i-am cauzat-o, fara voia mea, urcand la volanul Daciei dumnealui care se afla in conditii optime de functionare.

                Volanul. Nu ma vedeam in spatele lui. De atata concentrare si pentru ca aveam o retinere sa privesc dincolo de parbriz. Mai mare retinere insa, banuiesc ca resimteau bietii muncitori care instalau tevi in Parcul Tineretului, pe care l-a ales domnul instructor pentru practica. Se adaposteau, invariabil in santuri cand ma ghiceau in spatele volanului...

                Oameni rai. De fapt, stiam chiar multe si invatam relativ repede. Parcam cu spatele relativ perfect daca nu era nimeni pe o raza de cam 2 kilometri in jur, retinusem in mod uluitor de rapid utilitatea celor doua pedale (acum vreo trei anisori am aflat ca unele masini au chiar trei pedale...) etc.

                Singura problema era ca nu puteam sa tin drumul drept. Deloc. Si loveam foarte tare in bordura. Domnul instructor, a carui decenta este remarcabila, rezista cu greu sa nu-si aminteasca de binecuvantari si urari strabune adresate cu intonatia potrivita si cu toata obida unui om greu incercat de viata.

                Macar nu se plictisea. Hai sa nu va spun ca nu deosebeam stanga de dreapta, mai niciodata. Franam in curba. Des. Si schimbam vitezele. Ma scuzati daca zic o tampenie, dar cred ca treceam din 1 in 5 in secunde. Se poate, macar? Motorul credea ca nu. Si se ineca. Saracul...

                Dar eu franam, sau schimbam viteza mereu cu justificare. Cea mai probabila era ca doream sa aflu raspunsuri la anumite intrebari. Domnul instructor imi raspundea, adeseori cu vocea tremuranda, dupa care ma intreba, calm si simplu: „De ce?” Partea buna e ca ii raspundeam mereu.

                La un moment dat, insa... nu mi-a mai raspuns. Nu, nu coborase, ci m-a rugat sa incercam sa vedem daca merge mai bine cu teoria. Ce l-o fi motivat sa faca asta? Iata... „Domnule instructor, as vrea sa va intreb,” am inceput eu, timid, dar apasat, „cand fac eu la dreapta, care dintre roti vireaza prima la dreapta?”

                Da. Am trecut la teorie. Eram perfecta si aici. Am luat testul psihologic si invatam. Stiam foarte multe. Totul, pana la prioritate. Si atunci m-am gandit sa aplic strategia raspunsului unic. Astfel, cu un glas usor revoltat, ca sa fie credibil, imaginati-va ca replic la situatia/ intrebare: „Esti intr-o intersectie. Din toate partile, vin spre tine: tramvaie, mame cu copii in brate, veterani de razboi, masini si, in plus, de undeva de sus – stanga sau dreapta – cad bolovani. Ce faci?”, in urmatorul fel: „Pun mainile hotarat pe volan si astept linistita pana trec toti, toti... Si, cand e liniste completa, trec si eu. Bine??”

                N-a prea fost bine. Mi-am dat seama din privirea dumnealui care, din blanda, se transformase in „feroce”... Atunci am simtit momentul potrivit sa-i adresez a doua intrebare, peste care... n-a mai putut sa treaca... Spuneti si voi daca a avut dreptate!

                E simplu – in cartea de soferie, am gasit si poze. M-am bucurat ca un copil. De fapt, erau indicatoare... Si a trebuit sa le-nvat... Am incercat, pana cand am gasit unul care m-a blocat. Si l-am intrebat pe domnul instructor, ca doar nu era sa intreb pe oricine... „Domnule instructor, am gasit”, zic, „in carte, un semn ciudat. Se explica: <<Atentie, trec caprioare!>> Am doua nelamuriri scurte.” Si le-am zis repede, pentru ca simteam ca ii creste tensiunea. „1. De unde stiu caprioarele sa treaca pe la semn? Si 2. Daca eu incetinesc, chiar opresc la trecere si apoi, din instinct, trec din viteza 1 in 5 si accidentez usor o neatenta... sunt pasibila de sanctiune?”

                Pfff... reactia mai aveti rabdare s-o aflati? Ochii iesiti din orbite si un ranjet ciudat. „Intrati maine dimineata in trafic?”

                L Locuiesc la 5 minute de scoala... Mare noroc...

                Cu drag va mai povestesc si altadata despre mine...