Hai sa presupunem ca am eu o imaginatie debordanta. Sau ca povestea
asta n-are absolut nimic de-a face cu niciunul dintre copilasii din pozele
postate azi...
Ba nu. Poate ca am
eu imaginatie, dar nu chiar atat... Iar protagonistii sunt copiii frumosi din
pozele postate, care m-au facut sa ma bucur de atatea ori ca i-am cunoscut si
i-am vazut crescand. Cu toate ca, atunci...
Era... intr-o
luni, cred. Cam 9 si jumatate a.m. Ora de engleza. Pustii de la 4A erau atat de
disciplinati, incat strangeau tot, organizau tot, aveau sarcini precise... O
data, mi s-a intamplat sa imi ia o fetita marker-ul in timp ce scriam pe tabla.
Timid, am apucat sa intreb: „De ce?” Mi-a raspuns, pe un ton usor iritat: „Sunt
de serviciu.” Corect, m-am gandit. Dar, totusi, in naivitatea mea de adult, am
indraznit s-o-ntreb. „Si...?” „Pai...” mi-a replicat, si mai mirata ca nu stiu,
„plecam la circ.” „Acu’?” am apucat eu sa baigui, incurcata. „Nuuu... la 4.”
„Pai e 9 jumate!” am replicat eu, crezand ca am inchis jocul, ca la Fazan.
Aiurea... Am primit lovitura de gratie: „Pai ca sa fie curat.” Ce sa mai
zici...
E clasa unde am
trait ora cu riscul cel mai intens de periculozitate din toata insiruirea mea
de ani la catedra... Unii stiti povestea si radeti deja, sau, macar zambiti...
Altii... sa vedem ce reactii veti avea...
Deci, am auzit
brusc: „Mi-e cald.” Era vocea unui pusti care si-acum mi-e drag de nu mai pot,
desi, de mult, nu mai stiu nimic despre el. Oricum, ideea e ca, in secunda
urmatoare, mi-am ridicat privirea din cartea pe care o studiam cu totii
intens... Prea tarziu. Grupuri compacte de pusti – fiecare cu indatorirea lui
precisa (unul tinea scaunul, celalalt tinea copilul care se catara pe scaun,
altul se urca, altul spunea in ce fel sa fie deschis geamul – rabatat sau nu,
astea...) – grupuri compacte, zic, se indreptau deja spre cele 3 ferestre ale
clasei. Inutil sa intervin. Am asteptat, cuminte, sa revina la loc, moment in
care... inevitabilul s-a produs.
La asezarea sa in
pozitia specifica unui invatacel disciplinat cum il stim, din adancul unuia
dintre pusti, a pornit un strigat sincer. Am asteptat sa vad daca nu e un cod,
ceva... Nu era. Au urmat lacrimi. Atunci, am citit mirarea pe chipurile
colegilor. Si am indraznit sa intreb ce-i. Moment in care, pustiul s-a ridicat.
Din pantalonasul lui de uniforma proaspat calcata, crestea, in mod nefiresc, un
creion mecanic. Pe care colegul, jucaus din fire, il asezase cu varful in sus
pe scaunul colegului. Colegul avusese misiune cu un geam. Si se asezase apasat
si victorios. Ups.
Impresionata,
speriata, i-am rugat pe copii sa astepte cumintei in clasa. Timp in care eu am
dus ranitul meu frumos, care plangea amar, la cabinet. Unde i s-a aplicat
dezinfectant – sursa de durere, deci si de noi lacrimi – etc. In fine, am
revenit cu victima mea draga. Copiii, toti extrem de cuminti, isi vedeau de
exercitii. Am avut un singur comentariu catre colegul jucaus: „Dragul meu, acum
lucrurile s-au rezolvat. Dar uite cate durere i-ai provocat prietenului tau.
Asa ca eu te rog, ca batrana cu experienta ce ma aflu, sa nu mai faci glume din
astea. Niciodata. Pentru ca iti ies tare prost.”
Mare greseala.
Aproape in aceeasi secunda cu ultima mea silaba, colegul a inceput sa
hohoteasca de plans. Atat de tare, incat, la un moment dat, ma intrebam care
dintre cei doi plange mai intens. In sfarsit, jucausul nu avea servetele. Clasa
l-a pedepsit si nu i-a imprumutat, mie mi se terminasera, iar fata lui era o
cascada. Asa ca l-am rugat sa mearga la baie sa se stearga la ochisori si sa-si
invete lectia.
A doua mare
greseala. S-a intors, cu capsorul si mai ud. Aparent, rezolvarea i se paruse ca
e sa isi puna obrajorii sub jetul de apa de la chiuveta. Am gasit ceva cu care
sa-i sterg perisorul – era februarie, cred si... surpriza... am descoperit un
discret firicel de sange spre tampla. Cu creierii ferfenita, am mai reusit
sa-ntreb: „De ce...?” „Aaa...” mi-a raspuns el, printre sughituri, „n-am vazut
geamul deschis din cauza apei care imi siroia pe fata cand am iesit de la
baie...”
Ok... „Copii, va
rog sa ma asteptati in clasa putin, va
rog, cuminti. Merg pana la cabinetul medical cu colegul vostru.” N-am avut
nicio indoiala ca ma vor astepta cuminti. Si asa a fost. Problema mea a aparut
la cabinet, insa, unde, pe foarte buna dreptate, domnul doctor m-a intrebat ce,
Doamne iarta-ma, predau, daca se intampla asemenea lucruri in timpul orei...
Sincer... nu mai stiu ce i-am raspuns...
Epilog? Da. Copiii
m-au asteptat cuminti. Dupa terminarea orei, insa, dupa ce au plecat acasa, am
cautat, in catalog, numerele de telefon ale parintilor copilasilor accidentati.
Sa-mi cer, intr-un fel, scuze. Atunci am aflat ca... jucausul isi cam accidenta
capsorul zilnic... In ziua aceea speram cu totii ca si-a facut norma la scoala
si, la joaca, s-a crutat, pe sine insusi...
Copiii acestia din
poze, eroii acestei povesti, au vazut, poate, lucrurile, cu totul altfel. Si
acum o sa vorbesc direct cu voi. Va rog sa comentati aceasta intamplare si
altele de care va mai amintiti, scrieti-le pe blog ca sa le pastram aici asa,
ca pe mesaje in sticla... Anul asta, voi sunteti intr-a douasprezecea si... va
luati, in cateva saptamani, adio de la bancile scolii. N-o sa va uit niciodata
si va urez din suflet mult succes in tot ce faceti! Si... va propun sa tinem/
sa tineti legatura, chiar si aici...
Cu drag,
Profa
